Istorie militară
Reduta de la Rahova și jertfa maiorului Giurescu
În toamna anului 1877, când România tânără își juca viitorul pe câmpurile de luptă din sudul Dunării, trupele române primiseră ordinul de a lovi puternica apărare otomană de la Rahova, acolo unde fortificațiile păzeau drumul spre inima rezistenței turcești.
Colonelul George Slăniceanu a condus atacul cu hotărâre, iar soldații români, abia ieșiți dintr-o țară care încă nu-și proclamase pe deplin suveranitatea, au înaintat spre redutele întărite sub focul necruțător al apărătorilor.
Printre cei care au pornit în fruntea oamenilor săi s-a numărat și maiorul Dimitrie Giurescu, un ofițer a cărui vitejie avea să fie plătită cu viața chiar în toiul luptelor decisive. Căderea lui la datorie, acolo, sub zidurile Rahovei, a rămas în memoria colectivă drept simbol al sacrificiului asumat pentru o cauză mai mare decât propria existență.
Reduta a fost cucerită, iar victoria de la Rahova a întărit poziția României în campania care avea să ducă, pas cu pas, la recunoașterea independenței sale depline.
Astfel, dincolo de strategii și de ordine militare, Războiul de Independență a fost, înainte de toate, povestea unor oameni care au murit departe de casă pentru ca țara lor să se poată numi, în sfârșit, liberă.
De ce contează azi
Independența câștigată atunci este chiar temelia statului român modern în care trăiești azi. Numele eroilor precum Giurescu sau al bătăliei de la Rahova le întâlnești pe străzi și bulevarde din orașele României — fiecare placă de stradă fiind o urmă discretă a acelor zile.