Cultură
Tudor Mușatescu, maestrul râsului amar
În ziua de 4 noiembrie 1970, Bucureștiul își pierdea unul dintre cei mai ascuțiți observatori ai moravurilor sale. Tudor Mușatescu, dramaturg, prozator și umorist, se stingea lăsând în urmă un teatru al râsului care usturà.
Comediile lui nu erau simple glume, ci oglinzi așezate cu grijă în fața societății românești. În „Titanic vals” și în „...escu”, el a prins cu finețe ambițiile politice mărunte, parvenitismul și micile vanități ale unei lumi care se credea mai importantă decât era.
Prin personajele sale, Mușatescu a demascat felul în care numele cu terminația „-escu” ajungeau sinonime cu goana după funcții și onoruri, iar replicile sale au rămas vii tocmai pentru că recunoaștem în ele tipuri umane neschimbate de vreme.
Dincolo de scris, viața lui s-a împletit cu scena în toate formele: a fost regizor, inspector al teatrelor și conducător al unor companii teatrale, trăind astfel teatrul nu doar din spatele paginii, ci și din culise.
Moartea sa, petrecută în orașul pe care îl satirizase cu atâta afecțiune, închidea o carieră în care râsul fusese mereu o formă serioasă de a spune adevărul.
De ce contează azi
Dacă ai folosit vreodată în glumă terminația „-escu” ca să ironizezi un parvenit sau un politician ambițios, vorbești limbajul lui Mușatescu. Piesele sale, precum „Titanic vals”, se joacă și azi pe scenele teatrelor bucureștene — poți cumpăra un bilet și vedea cu ochii tăi cât de puțin s-au schimbat moravurile pe care le ironiza.