Arhitectură și patrimoniu
Stavropoleos: hanul din care a rămas rugăciunea
În toamna anului 1724, într-un București încă strâns în jurul Curții Domnești, un arhimandrit grec pe nume Ioanichie punea temelia unei biserici care avea să-i supraviețuiască tuturor.
Omul venise din Pogoniani, în Epir, și, ca mulți călugări ai vremii, știa că o mănăstire are nevoie nu doar de altar, ci și de bani ca să dăinuie. Așa că, pe lângă biserica închinată Sfinților Arhangheli, a ridicat alături un han și o cafenea, ale căror venituri urmau să întrețină lăcașul. Numele însuși, Stavropoleos — „orașul crucii” — vorbea despre ambiția acestui întemeietor.
Biserica, mică și delicată, s-a înălțat în stil brâncovenesc târziu, cu o pridvor împodobit de coloane sculptate și cu picturi care au făcut-o una dintre bijuteriile arhitecturale ale Capitalei. În jurul ei, hanul fremăta de negustori și de povești.
Vremea a fost însă nemiloasă cu partea lumească: hanul s-a deteriorat și a fost demolat, iar cutremurele și lucrările orașului au zdruncinat chiar și biserica. La începutul secolului XX, arhitectul Ion Mincu a restaurat-o cu grijă, adăugându-i curtea și clădirile care o înconjoară astăzi.
Din tot ce clădise Ioanichie pentru bani, nu a rămas decât ceea ce clădise pentru rugăciune.
De ce contează azi
Biserica Stavropoleos stă și azi pe o stradă cu același nume, la câțiva pași de Centrul Vechi și de Hanul lui Manuc. Poți intra gratuit, poți asculta corul bizantin renumit și poți vedea, în curtea liniștită, pietre funerare și fragmente adunate de peste tot — o oază de tăcere în mijlocul zgomotului bucureștean.