Personalități
Crăișorul care a murit cu fluierul în mână
În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, într-o casă modestă de brutar din Baia de Criș, se stingea unul dintre cei mai iubiți eroi ai Ardealului. Avram Iancu, pe care moții îl numeau cu dragoste „Crăișorul Munților”, avea doar patruzeci și şase de ani.
Cu douăzeci de ani mai devreme, tânărul avocat înflăcărase Apusenii. În revoluția de la 1848–1849 condusese oastea moților și ținuse piept armatei maghiare, apărând, din cetatea de piatră a munților, dreptul românilor de a fi socotiți un neam liber pe pământul lor.
Dar victoria nu a adus răsplata visată. Când împăratul de la Viena i-a întins decorațiile, Iancu le-a refuzat, socotindu-se trădat: românilor nu li se dăduseră drepturile promise, iar sângele moților părea vărsat degeaba.
De atunci, o umbră i-a întunecat mintea. Fostul comandant a început să rătăcească din sat în sat, purtându-și durerea prin lume și cântând, singur, din fluier — o melodie a unei speranțe frânte.
L-au înmormântat la Țebea, sub gorunul bătrân al lui Horea, unde odihnesc alături doi apărători ai aceluiași neam. Și astăzi, mormântul rămâne loc de pelerinaj, unde românii vin să-și amintească de crăișorul care a cerut totul pentru ai săi și nu a primit nimic pentru sine.
De ce contează azi
Dacă mergi la Țebea, în județul Hunedoara, poți vedea și azi mormântul lui Avram Iancu sub gorunul secular al lui Horea — un loc unde românii vin să depună flori. Numele lui e purtat de străzi, școli și localități din toată țara, iar chipul „Crăișorului Munților” a devenit simbolul luptei pentru demnitate a unui om care a cerut totul pentru ai săi și nimic pentru sine.