Cultură și identitate națională
Serbarea de la Putna, 1871
În vara anului 1871, la Mănăstirea Putna, acolo unde odihnește Ștefan cel Mare, s-a strâns o mulțime venită din toate ținuturile locuite de români, adunată de dorul unei conștiințe comune.
Inițiativa aparținuse a doi tineri care aveau să devină nume mari ale culturii noastre: Mihai Eminescu și Ioan Slavici, pe atunci studenți la Viena, care visau ca frații despărțiți de granițe și de stăpâniri străine să se recunoască, măcar pentru o zi, ca fiind un singur neam.
Astfel, pe 15 august, s-a desfășurat ceea ce a rămas în memorie drept „Prima serbare a românilor de pretutindeni”, un moment care nu privea doar trecutul glorios al domnitorului moldovean, ci mai ales viitorul unei națiuni ce se căuta pe sine.
La Putna nu se semna niciun tratat și nu se cucerea niciun teritoriu, însă se punea în mișcare ceva mai greu de măsurat: sentimentul apartenenței. Tinerii veniți din Ardeal, din Basarabia, din Bucovina și din Principate au înțeles că aceeași limbă și aceeași istorie îi legau dincolo de hotarele desenate de imperii.
Acolo, la umbra bisericii ctitorite de Ștefan, ideea unității naționale prindea rădăcini adânci, cu multe decenii înainte ca ea să devină realitate politică.
De ce contează azi
Mănăstirea Putna poate fi vizitată și azi, în Bucovina, iar mormântul lui Ștefan cel Mare rămâne un loc de pelerinaj. Când vorbim despre „românii de pretutindeni” — o expresie prezentă și astăzi în discursul public și în legislație — ideea își are rădăcinile tocmai în acel gând visat de doi studenți în 1871.