Istorie contemporană
Greva din Valea Jiului: când minerii au înfruntat regimul
În vara anului 1977, în adâncurile Văii Jiului, unde bărbații coborau zilnic sute de metri sub pământ pentru a scoate cărbunele care alimenta industria țării, răbdarea ajunsese la capăt.
Pe 1 august, minerii au refuzat să mai intre în subteran, revoltați de o lege care le tăia pensiile de boală și le ridica vârsta de pensionare, ca și cum trupurile lor măcinate de praf și efort ar fi putut suporta încă și mai mult.
Într-un regim în care simpla nemulțumire era privită drept trădare, mii de oameni s-au adunat la Lupeni și au cerut ceva ce părea aproape imposibil: să vină însuși conducătorul statului să le asculte durerile.
Surprinzător, Nicolae Ceaușescu a venit, iar în fața mulțimii tensionate a promis îmbunătățiri și retragerea măsurilor nedrepte, liniștind pentru moment furia care fierbea.
Însă promisiunile s-au dovedit doar o pauză înainte de răfuială, căci în lunile care au urmat Securitatea a identificat, a mutat și a persecutat discret pe cei considerați instigatori.
Greva a rămas totuși una dintre cele mai curajoase forme de opoziție deschisă din România comunistă, dovada că, până și într-un stat al fricii, demnitatea putea urca la lumină din cele mai adânci galerii.
De ce contează azi
Dacă mergi astăzi în Valea Jiului, la Lupeni sau Petroșani, treci prin locuri unde oameni obișnuiți au avut curajul să spună „nu” unei puteri aparent de neînfrânt. Dreptul la grevă și la negociere colectivă, pe care mulți angajați îl folosesc firesc astăzi, a fost cândva un act de adevărat eroism.