Cultură
Emil Gârleanu și lumea celor care nu cuvântă
În ziua de 23 iulie 1914, când vara își revărsa lumina peste o lume care nu bănuia încă furtuna războiului ce avea să izbucnească peste câteva zile, se stingea din viață Emil Gârleanu, un scriitor pe care generații întregi aveau să-l poarte în suflet.
El nu scrisese romane fluvii, nici epopei pline de eroi, ci se aplecase, cu o duioșie rar întâlnită, asupra celor mai neînsemnate viețuitoare — o furnică rătăcită, un fluture ostenit, un gândac ce își cară povara prin colbul drumului. Din această privire plină de tandrețe s-a născut volumul „Din lumea celor care nu cuvântă”, o carte în care fiecare gâză și fiecare floare capătă suflet, iar cititorul, fie el copil sau matur, învață să vadă miracolul din firul de iarbă.
Gârleanu a dovedit, prin schițele sale limpezi și calde, că literatura nu are nevoie de mari fapte pentru a mișca inimile, ci de un ochi atent și de o inimă capabilă să iubească până și cea mai mică formă de viață.
S-a stins tânăr, dar opera lui a rămas, trecând din mână în mână, de la o generație la alta, ca o lecție blândă despre compasiune și frumusețe.
De ce contează azi
Dacă ai citit vreodată în școală despre o furnică sau un fluture într-o schiță delicată, e foarte probabil să fi întâlnit paginile lui Gârleanu — „Din lumea celor care nu cuvântă” încă apare în manuale și în bibliotecile copilăriei. Data viitoare când vezi o gâză traversând trotuarul, gândește-te la scriitorul care ne-a învățat să nu o strivim din nepăsare.