Istorie medievală
Clopotele care sună și azi la amiază
În vara anului 1456, umbra Imperiului Otoman se întindea amenințătoare peste Europa. Mahomed al II-lea, tânărul sultan care cu doar trei ani înainte spulberase zidurile milenare ale Constantinopolului, își îndreptase acum privirea spre inima continentului, iar poarta care i se deschidea era cetatea Belgradului.
Împotriva lui se ridica un singur om cu adevărat hotărât: Iancu de Hunedoara, voievodul care făcuse din lupta contra otomanilor rostul întregii sale vieți. Alături de el, pe câmpul de luptă, se aflau nu doar oșteni de meserie, ci și mulțimi de țărani și pelerini adunați de predicile înflăcărate ale călugărului Ioan de Capistrano.
Pe 22 iulie 1456, sub zidurile cetății, se dădu bătălia decisivă. Elanul apărătorilor, credința și disperarea celor care nu aveau unde să se retragă răsturnară sorții luptei, iar armata otomană, deși mult mai numeroasă, fu silită să se retragă înfrântă.
Victoria opri înaintarea otomană spre centrul Europei pentru câteva decenii bune, iar în amintirea ei se instituise obiceiul de a trage clopotele la amiază. Astfel, un sunet pe care astăzi îl auzim distrat, la ceas de prânz, poartă în el ecoul unei zile în care soarta Europei atârna de firul unei săbii.
De ce contează azi
Data viitoare când auzi clopotele bisericii bătând la amiază, gândește-te că acel obicei, răspândit în toată Europa creștină, își are rădăcina în ziua de 22 iulie 1456. Un sunet banal de prânz este, de fapt, cea mai veche „notificare” istorică pe care o mai primim și astăzi.