Educație și cultură
Abecedarul care a învățat România să scrie
La 8 iulie 1868, în Iașul plin de dascăli și tipografii, apărea o carte modestă la înfățișare, dar cu ambiții mari: „Metodă nouă de scriere și citire pentru uzul clasei I primară”.
În spatele ei se afla Ion Creangă, pe atunci institutor, care lucrase cot la cot cu alți colegi de catedră pentru a găsi o cale mai limpede prin care micuții să deslușească literele. Nu era încă marele povestitor pe care aveam să-l cunoaștem mai târziu, ci un om al școlii, preocupat de felul în care un copil de șase ani prinde tainele scrisului.
Manualul propunea o metodă nouă, fonetică, în care sunetul și semnul mergeau împreună, mai firesc decât vechile silabisiri obositoare. Poate tocmai de aceea a prins atât de bine: abecedarul a devenit unul dintre cele mai răspândite ale vremii, folosit zeci de ani în școlile românești.
Astfel, generații întregi de copii au deprins alfabetul din paginile gândite de omul care, peste ani, avea să povestească despre propria sa copilărie de la Humulești. Înainte de a scrie pentru literatură, Creangă scrisese pentru cei care abia deprindeau literele.
De ce contează azi
Dacă ai învățat vreodată să citești în școala românească, ai un strămoș pedagogic direct în abecedarul lui Creangă din 1868. Metoda fonetică pe care a promovat-o — să legi sunetul de literă — stă și azi la baza felului în care copiii de clasa I învață să scrie. Casa memorială „Ion Creangă” din Iași (Bojdeuca) și cea de la Humulești pot fi vizitate și astăzi.