Istorie medievală
Moartea lui Ștefan: sfârșitul unei domnii de 47 de ani
În vara anului 1504, la Suceava, un bătrân domnitor își trăia ultimele zile. Trupul îi era măcinat de boală și de rănile adunate în zeci de bătălii, însă numele său rămânea, pentru moldoveni, sinonim cu însăși ființa țării.
Ștefan urcase pe tron în 1457 și avea să-l țină vreme de patruzeci și șapte de ani, una dintre cele mai lungi domnii din întreaga istorie medievală românească. În acest răstimp el consolidase statul, înfruntase puterea otomană și ridicase biserici și mănăstiri în număr atât de mare, încât pământul Moldovei a rămas presărat cu ctitoriile sale.
Pe 2 iulie 1504, viața i se sfârși. Conform dorinței sale, a fost dus spre miazănoapte, la Mănăstirea Putna, lăcașul pe care îl întemeiase chiar el și pe care îl alesese drept loc de veci.
Iar memoria nu l-a părăsit nici după moarte. Generații întregi i-au păstrat chipul în legendă, până când, în anul 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților, încununând astfel un cult care durase aproape cinci veacuri și care îl transformase, din domn al Moldovei, în simbol al unui întreg popor.
De ce contează azi
Mănăstirea Putna există și astăzi și poate fi vizitată — mormântul lui Ștefan se află acolo, sub o lespede ce atrage anual mii de pelerini și turiști. Iar expresia „Ștefan cel Mare” a devenit reper în limba și imaginarul nostru: îi poartă numele bulevarde, școli și orașe întregi prin care treci probabil fără să te mai gândești de unde vine.