Holocaust
Galați, 30 iunie 1940: Masacrul de la Galați
Sfârșitul lunii iunie 1940. Armata română se retrage din Basarabia, cedată Uniunii Sovietice fără să se tragă un foc.
Umilința înfrângerii caută un vinovat, iar propaganda oficială a Statului Român îl arată cu degetul: evreul, transformat peste noapte în țap ispășitor.
La Galați, oraș de graniță și port la Dunăre, sosesc militari demoralizați și valuri de refugiați, iar aerul devine tot mai apăsător. Discursul antisemit, venit chiar de sus, otrăvește zilnic relațiile dintre locuitori, refugiați și administrație.
"Galațiul devenise un așa numit punct de forfecare, în care se încrucișau refugiații care veneau din Basarabia împreună cu armată română, cu cei care doreau să treacă în sens invers ca să ajungă în provincia proaspăt anexată de URSS.
[...]
Acolo se adună în jur de 2000 de persoane care sunt închise fără alimente, sub cerul liber, care nu primesc apă, nu primesc mâncare și, mai mult, sunt percheziționate de agenți vamali, militari și polițiști pentru a li se lua bunurile găsite asupra lor.
[...]
Așadar, se produce acest control vamal, iar masacrul izbucnește în momentul în care intervine un incident între o femeie, care protestează față de controlul vamal, militarul care era prezent în acel grup de control o pălmuiește, partenerul femeii sare în ajutorul ei, militarul trage un foc de armă de avertisment, iar cei din paza exterioară a lagărului, pentru că vorbim de un incident care se produce din interiorul lagărului, au interpretat acel foc de armă ca fiind tras de refugiați." (Sursa: RFI)
Pe 30 iunie 1940, sute de evrei, dar şi câteva zeci de români basarabeni, de ruși și de ucrainieni sunt asasinați. Estimările istoricilor variază între 80 și 400 de victime — oameni obișnuiți, civili.
Istoricii îl consideră primul masacru al Holocaustului din România, un avertisment sângeros despre ororile care aveau să urmeze în anii următori.
De ce contează azi
Galațiul de azi e un oraș-port viu, prin care treci poate fără să știi că aici a început Holocaustul în România. Memoria celor uciși în 1940 ne amintește cât de repede un discurs de ură, tolerat și amplificat oficial, poate aluneca spre crimă — un avertisment valabil oriunde se normalizează ostilitatea față de un grup.